Sari!

Cand eram mic… spuneam tuturor ca tatal meu este cel mai puternic de pe pe pamant. Mergeam in fata portii si strigam catre toti vecinii: “Bratul taticului meu este la fel de puternic ca un camion. Cel mai puternic barbat din lume.”

In acele zile a crescut un cires in curtea noastra. Acesta era locul in care ma ascundeam. La 3 metri deasupra pamantului o creanga robusta se bifurca, formand un leagan in care puteam sa ma intind cu fata in jos, sa citesc, sa ma gandesc, sa fiu singur. Nimeni nu ma deranja acolo. Nici chiar parintii mei nu stiau unde m-am dus sa ma ascund. Uneori tata iesea afara in curte si ma striga: “Wally? Wally?” dar nu ma vedea in mijlocul frunzelor.

Ma credeam dibaci.

Apoi a venit furtuna…

Intr-o zi, brusc, un vant a patruns in curtea noastra si a lovit ciresul cu atata forta incat mi-a smuls cartea din mana si aproape ca m-a aruncat de pe creanga. Mi-am inclestat mainile in jurul crengilor bifurcate si ma tineam bine. Capul meu atarna in jos intre ele.  Am incercat sa imi incolacesc piciorele in jurul crengii, dar intregul copac se clatina in vant..

“Tataaaaaaaaaaaaa!”

Crengile se miscau in sus si in jos, ca niste valuri uriase in ocean – si tata m-a vazut, si a iesit indata in vant si in furtuna, si m-am simtit usurat pentru ca am crezut ca el se va catara in copac dupa mine.

Dar asta nu era planul lui, nici pe departe.

A venit rapid chiar sub mine si-a ridicat bratele si a strigat: “Sari!”

“Ce?”

“Sari. O sa te prind eu.”

Sa sar !? Aveam ca tata pe un barbat nebun. Statea la o distanta asa mare de mine, ridicand in sus doua maini slabe si spunandu-mi sa sar. Daca as sari, el ar rata. As lovi pamantul si as muri..

Dar cand vantul si ploaia au plesnit din nou ciresul, l-au aplecat in spate si creanga pe care stateam a lovit trunchiul. Mi-a alunecat un picior. Si ochii mi s-au deschis larg. Apoi lemnul a scrancit, s-a rupt si a cazut si la fel si eu intr-o groaza teribila.

Nu, nu am sarit. Mi-am dat drumul. Am renuntat.

Am cazut.

Intr-un moment rapid dar vesnic, am deznadajduit si m-am resemenat. “Deci asa te simti atunci cand mori” m-am gandit.

Dar tatal meu m-a prins…

Acum, intr-un asemenea furtuna, copacul care reprezinta lumea noastra stabila este clatinat, si instinctul ne face sa ne tinem si mai strans de ea: cu propriile noastre puteri, ne apucam strans de obiceiurile noastre care ne-au ajutat in trecut, le repetam, credem in ele. Preferam sa credeam ceea ce este, decat ceea ce ar putea fi: puterea noastra, ratiunea noastra, simtamintele si suferinta noastra… Petrecem mult timp strigand Nu!…

Dar intotdeauna, Dumnezeu este prezent. Dumnezeu a fost intotdeauna prezent. Si Dumnezeu este cel care spune: “Sari.”

(din Mourning into Dancing, de Walt Wangerin,Jr.)