Cand Hristos ni L-a aratat pe Dumnezeu, atunci omul n-a avut decat sa se ridice la plinatatea propriei staturi, iar apoi sa priveasca in sus, la infinitul de deasupra capului sau, ca sa se vada pe sine cat de marunt este. Si de fiecare data, adevarata cale spre smerenie nu este sa te apleci pana cand ajungi mai mic decat tine insuti, ci sa te ridici la adevarata ta inaltime care, pusa alaturi de o natura mai inalta, iti va arata cat de marunta este, in realitate, inaltimea ta cea mare.
Cea dintai este falsa smerenie, care se ocupa intotdeauna cu discreditarea naturii umane; cea de-a doua este smerenia autentica, aceea care se inalta mereu in dragoste si adorare, slavindu-L pe Dumnezeu.
Smerenia vine din nazuinta spre inalt. Daca, in toata istoria crestinismului, sufletele cele mai smerite au fost acelea care au privit cel mai mult in sus, daca astazi izbavirea de mandrie prosteasca a unui suflet se face nu prin dispretuirea implinirilor prezente, ci printr-o deschidere tot mai larga spre vastitatea posibilitatilor viitoare, daca ucenicul lui Hristos isi pastreaza sufletul plin de sentimentul micimii, chiar in truda cea mai grea pentru Hristos, dar nu printr-o tagaduire a staturii proprii, ci ridicandu-se la inaltimea maxima, pentru ca de acolo sa priveasca in sus, cu dragoste si teama sfanta, ca sa-L vada pe Dumnezeu dominand in infinitul de deasupra – atunci, cu siguranta, toate acestea caracterizeaza moralitatea care izvoraste din invatatura lui Isus, avand meritul singular de a fi rezolvat problema credinciosiei si a mandriei si de a fi facut posibila smerenia prin aspiratie.
(Philips Brooks)
Nimeni nu poate ramane mandru in prezenta lui Dumnezeu. Cine isi da seama de prezenta lui Dumnezeu, se vede pe sine cat este de marunt. Devenim importanti in propriii nostri ochi numai atunci cand pierdem intelesul atingerii divine in vietile noastre, cand ajungem sa-L vedem pe El ca pe un Dumnezeu de departe, care S-a distantat brusc de noi.
(Robert Cox)
