Binecuvantata pierdere

Binecuvantata este ziua cand ne sunt smulse lucrurile in care ne puneam increderea. Noi o numim tragedie; Dumnezeu o numeste zi binecuvantata.

Binecuvantata pierdere care ma arunca in bratele lui Isus ca sa-mi fie alinata insingurarea. Binecuvantat faliment care ma face sa ma bizui pe resursele eterne si nu pe bogatii care au aripi si isi iau zborul. Binecuvantata suferinta care ma azvarle asupra puterii si tamaduirii nemaipomenite care vin de la Isus, Doctorul cel mare. Binecuvantata neizbanda a lucrarilor mele care imi arata, in fine, ca inutile sunt eforturile si vremelnice faptele mele cele mai bune. Binecuvantata prabusire totala a increderii de sine, caci acum Il am pe Cel Atoateimplinitor care a venit sa fie viata mea, intelepciunea mea, sfintirea mea, rascumpararea mea, si, mai presus de orice, neprihanirea mea.

(Miller, din cartea Insemnul regal, Smerenia, de Edwin & Lillian Harvey)

 

Traind prezentul

 

 

Nu am nevoie sa-mi cunosc viitorul

Ce se intinde in fata mea,

Sau amanunte indepartate;

Ci am nevoie sa stiu care este urmatorul pas

Pe care il am de facut -

Urmatorul lucru care asteapta sa fie infaptuit.

Anii nenascuti care imi fac semne din departare

Nu sunt ai mei, ca sa mi-i apropii acum.

Sunt zamislita pentru a-mi trai prezentul

Si nu in viitor, sau in trecut.

Cunoasterea a ceea ce poarta cu ea o zi de maine

Ar fi impovaratoare acum pentru mine;

Si daca din nerabdare, curiozitate sau frica

Caut sa o descopar

Nu-mi va aduce decat mai multa tulburare.

La fel cum nisipul se scurge in clepsidra,

La fel si a mea viata, vreau sa o traiesc.

Intr-un an sunt milioane de secunde

Neincetat… cate una, fiecare la timpul ei.

Ca si masina care mergand are lumina,

Aratand doar urmatorii pasi din drum

Lampa Cuvantului imi va fi lumina pe a mea carare.

El ma inveseleste, ma indruma, ma fereste de pericolul ce-apare.

Descoperindu-I planul si vointa, a mea ambitie o voi lasa sa cada,

O sa ma rog si o sa muncesc, facand acuma totul cat mai bine cu putinta

Si avand incredere ca El Isi traieste, prin mine, a Lui viata.

(din Biruinta asupra grijilor, de Helen Jesze)

 

De ce ti-e frica de Dumnezeu?

De ce se tem atat de multi oameni de domnia lui Hristos in viata lor? Am vorbit cu multi care vor sa fie in regula cu Dumnezeu, dar le este frica sa I se predea Lui. Imi amintesc ca am vazut o fata de 18 ani cu ochii in lacrimi, dupa ce am vorbit la o intalnire la scoala ei din South Wales, in timp ce imi spunea ca ea ar vrea sa I se daruiasca in intregime lui Dumnezeu, dar ii este frica de ceea ce El ar putea sa ii ceara. Era speriata ca El ar putea sa o cheme la un loc de munca care nu i-ar placea, sau ca ar putea sa ii spuna sa se casatoreasca cu un om pe care nu il iubeste. Aceste lucruri ii fac pe multi sa se ingrijoreze. Daca Dumnezeu are planuri, asta aduce frica faptului ca planurile acelea nu sunt bune. Daca planuieste o ocupatie pentru cineva, ar putea fi ceva ce el sau ea nu ar vrea sa faca – de exemplu sa fie dentist! (Nu inteleg de ce ar vrea cineva sa fie dentist!). Daca a planuit cu cine sa ne casatorim, ne este frica de cum va fi acea persoana. Nu ne vom putea casatori din dragoste, ci din pura supunere rezervata. Ideea de baza este ca daca exista ceva ce nu ii place cuiva, probabil Dumnezeu va face acel lucru in viata lui, iar daca este ceva ce chiar ii place, probabil Dumnezeu nu o va face. Inteleg aceste frici, pentru ca am trecut si eu prin ele.

Oridecateori avem frici legate de planul lui Dumnezeu, exista acelasi simplu motiv. Nu-L cunoastem pe Dumnezeu indeajuns! Multe din fricile noastre negative cu privire la Dumnezeu deriva din faptul ca nu Il cunoastem asa cum este El de fapt. Am un copil foarte mic care arata nesiguranta in prezenta anumitor persoane, si asta intotdeauna din acelasi motiv. Nu le cunoaste destul. Exista o singura solutie, sa ii dau timp sa ajunga sa cunoasca aceste persoane. Cred ca multe din dificultatile pe care le intampinam in experienta noastra crestina deriva din faptul ca nu il cunoastem pe Dumnezeu destul. Acesta este cu siguranta un adevar in propria mea viata, si este adevarat si pentru multi altii. Asculta ce spune apostolul Pavel:

“Stiu in cine am crezut. Si sunt incredintat ca El are putere sa pazeasca ce I-am incredintat pana in ziua aceea” (2 Tim 1:12).

Pavel spune ca este convins de doua lucruri: (1) el stie in cine a crezut, si (2) el stie ca Cel in care crede poate sa pazeasca ceea ce i-a incredintat. Convingerile lui cu privire la al doilea lucru se bazeaza pe primul lucru.

Observa ca Pavel nu spune “Stiu ce am crezut”, ci “Stiu in cine am crezut”, si este toata diferenta din lume intre aceste doua propozitii. Ma bucur sa fiu insurat, nu pentru ca am citit niste carti bune despre casnicie si ca as putea sa dau lectii altora pe subiectul acesta, ci pentru ca o cunosc pe sotia mea si este minunat sa traiesc cu ea. Viata crestina inseamna mai mult decat a cunoaste adevarurile; inseamna sa Il cunosti pe Dumnezeu. Iar realitatea si adancimea experientei noastre este legata direct de cat de bine Il cunoastem pe El. De fapt, fiecare fateta a vietii crestine creste din cunostinta lui Dumnezeu. Isus a definit viata eterna astfel:

“Si viata vesinca este aceasta: sa Te cunoasca pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, si pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3)

Viata vesnica nu este o substanta, este o Persoana, si te poti bucura de ea cunoscand Persoana. Este a-L cunoaste pe Dumnezeu si a-L cunoaste pe Isus Hristos.

Si datorita faptului ca Pavel Il cunostea pe Acela in care a crezut, el a putut afirma “sunt incredintat ca El are putere sa pazeasca ce I-am incredintat pana in ziua aceea”. Nu existau frici cu privire la lucrurile pe care Pavel le-a incredintat lui Isus Hristos, pentru ca “El are putere sa le pazeasca”. Daca as avea in mana  doua mii de lire sterline, as putea fie sa ii depozitez in banca, fie sa am eu grija de ei. Daca i-am pus intr-un cont bancar, atunci devine responsabilitatea bancii sa aiba grija si sa imi pazeasca banii. Pot sa stau linistit in ce priveste securitatea lor, pentru ca sunt convins ca banca e in stare sa pazeasca ce i-am incredintat. Banca este pregatita sa pazeasca ceea ce eu sunt pregatit sa ii incredintez.

Totusi, daca nu duc banii la banca si decid, in schimb, sa ii tin acasa sub saltea, trebuie ca eu insumi sa am grija de ei. Banca nu isi va asuma raspunderea daca banii dispar, pentru ca nu i-am incredintat aceasta responsabilitate. Ei se angajeaza sa aiba grija doar de ceea ce le incredintez, dar ceea ce nu le dau, trebuie sa pazesc eu insumi.

Ceea ce ii dau lui Isus Hristos si pun in mainile Lui, El isi asuma raspunderea sa pazeasca. Ceea ce nu ii incredintez, trebuie sa pazesc eu insumi. Aceasta este simpla alegere pe care trebuie sa o facem. Daca imi este frica ca Hristos sa aiba grija de afacerile mele sau de viata mea, asta inseamna fie ca nu Il cunosc destul de bine, fie ca nu Il vreau.

Planurile lui Dumnezeu s-ar putea sa nu ne inveseleasca intotdeauna, dar ele sunt intotdeauna bune! Fie ca in fiecare dimineata cand ne trezim, sa ne intoarcem spre Domnul Isus Hristos cu anticiparea plina de recunostinta a faptului ca aceasta noua zi este in mainile Lui si ca Dumnezeu are scopuri de dezvaluit care sunt bune, perfecte si placute. S-ar putea ca tragedia sa loveasca viata noastra in aceasta zi, dar cu siguranta putem sti asta: daca murim astazi, vom muri la timp, si nu va mai dura mult pana cand vom intelege totul. Totul!

(din Stop trying to live for Jesus, let Him live through you, de Charles Price)

 

Binecuvantare sau blestem?

Era odata un om care locuia intr-un sat mic. Desi era sarac, era invidiat de toti, pentru ca avea un cal alb foarte frumos. Chiar si regele ravnea la comoara lui. Un asemenea cal nu mai fusese vazut – asa ii era splendoarea, maiestatea, puterea.

Oamenii i-au oferit preturi fabuloase pentru bidiviu, dar batranul a refuzat. “Calul acesta nu este un cal pentru mine”, le spunea el. “Este o persoana. Cum ai putea sa vinzi o persoana? El este un prieten, nu o posesiune. Cum ai putea sa vinzi un prieten?”. Omul era sarac, iar tentatia era mare. Dar totusi, nu a vandut calul.

Intr-o dimineata a observat ca frumosul cal nu mai era in grajd. Tot satul a venit sa il vada. “Batran nerod”, l-au batjocorit ei, “noi ti-am spus ca cineva iti va fura calul. Te-am avertizat ca vei fi jefuit. Esti atat de sarac. Cum de te-ai putut gandi ca vei putea proteja un animal asa de pretios? Era mai bine sa il fi vandut. Ai fi putut obtine orice pret ti-ai fi dorit. Nici o suma nu ar fi fost prea mare. Acum, calul a disparut, si tu ai fost blestemat cu ghinion.”

Batranul a raspuns: “Nu vorbiti asa repede. Spuneti doar ca nu mai este calul in grajd. Asta este tot ce stim; restul sunt doar pareri. Daca am fost blestemat sau nu, cum puteti sti? Cum puteti sa judecati?”

Oamenii au ripostat: “Nu ne fa sa parem prosti! E adevarat ca nu suntem filozofi, dar nu e nevoie de multa filozofie. Chiar faptul ca ti-a disparut calul reprezinta un blestem.”

Batranul a vorbit din nou. “Tot ce stiu eu, este ca grajdul e gol, si calul a disparut. In rest, nu stiu nimic. Nu pot spune daca este un blestem sau o binecuvantare. Tot ce pot vedea este un fragment. Cine poate spune ce va urma?”.

Satenii au inceput sa rada. Ei credeau ca batranul este nebun. Intotdeauna crezusera asta; daca nu ar fi fost, ar fi vandut calul si ar fi trait din banii aceia. Dar, in schimb, el era un taietor de lemne sarac, un om batran care inca taia lemne, le tara afara din padure si le vindea. Traia de pe o zi pe alta in chin si saracie. Acum s-a dovedit ca, intr-adevar, era un nerod.

Dupa cincisprezece zile, calul s-a intors. Nu fusese furat; fugise in padure. Nu numai ca s-a intors, dar a adus alti doisprezece cai salbatici impreuna cu el. Din nou, satenii s-au adunat in jurul taietorului de lemne spunand: “Batrane, aveai dreptate, iar noi greseam.Ceea ce noi credeam ca este un blestem, de fapt era o binecuvantare. Te rugam sa ne ierti.”

Batranul a raspuns: “Din nou, mergeti prea departe. Spuneti doar ca mi s-a intors calul. Afirmati doar ca inca doisprezece cai au venit impreuna cu el, dar nu va pripiti sa judecati. De unde sa stiti daca este o binecuvantare sau nu? Voi vedeti doar un fragment. Din moment ce nu stiti toata povestea, cum puteti judeca? Cititi doar o pagina dintr-o carte. Puteti sti intreaga carte? Cititi doar un cuvant dintr-o fraza. Puteti intelege intreaga fraza?

Viata este atat de vasta, si totusi, voi judecati toata viata dupa o singura pagina, sau dupa un singur cuvant. Tot ce aveti este un fragment! Nu spuneti ca asta este o binecuvantare. Nimeni nu stie. Sunt multumit cu ce stiu. Si nu ma deranjeaza ceea ce nu stiu.”

“Poate ca batranul are dreptate,” si-au spus unul altuia. Asa ca nu au spus prea multe. Dar in adancul lor, stiau ca el gresea. Stiau ca era o binecuvantare. Doisprezece cai salbatici s-au intors cu un singur cal. Cu putina munca, animalele puteau fi imblanzite, antrenate si vandute pe bani multi.

Batranul avea un fiu, un singur fiu. Tanarul a inceput sa dreseze caii salbatici. Dupa cateva zile, el a cazut de pe un cal si si-a rupt ambele picioare. Din nou, satenii s-au strans in jurul batranului si si-au dat cu parerea.

“Ai avut dreptate,” au spus ei. “Ai demonstrat ca ai avut dreptate. Cei doisprezece cai nu erau o binecuvantare. Erau un blestem. Singurul tau fiu si-a rupt picioarele, si acum la batranete nu ai pe nimeni sa te ajute. Acum esti mai sarac ca niciodata.”

Batranul a vorbit din nou. “Voi, oamenilor, sunteti obsedati in a judeca. Nu mergeti asa departe. Spuneti doar ca fiul meu si-a rupt picioarele. Cine stie daca este o binecuvatare sau un blestem? Nimeni nu stie. Avem doar un fragment. Viata vine in fragmente.”

Si s-a intamplat ca dupa cateva zile tara a intrat in razboi impotriva unei tari vecine. Toti barbatii tineri din sat au fost recrutati in armata. Doar fiul batranului a fost scutit, pentru ca era ranit. Inca o data, oamenii s-au strans in jurul batranului, plangand si tipand, pentru ca fiii lor fusesera luati. Erau putine sanse ca ei sa se intoarca. Dusmanul era puternic, si razboiul se anunta sa fie o lupta in zadar. Urmau sa nu isi mai vada fiii niciodata.

“Aveai dreptate, batrane.”, au plans ei. “Dumnezeu stie ca aveai dreptate. Asta o dovedeste. Accidentul fiului tau a fost o binecuvantare. Or fi rupte picioarele lui, dar macar el a ramas cu tine. Fiii nostri au plecat pentru totdeauna.”

Batranul a vorbit din nou. “Este imposibil de vorbit cu voi. Intotdeauna trageti concluzii. Nimeni nu stie. Spuneti doar asta: fiii vostri au trebuit sa plece la razboi, pe cand fiul meu nu. Nimeni nu stie daca este o binecuvantare sau un blestem. Nimeni nu este suficient de intelept sa stie. Doar Dumnezeu stie.”

Nu stiu de unde a invatat taietorul de lemne sa aiba atata rabdare. Poate de la un alt taietor de lemne din Galileea. Pentru ca Tamplarul este acela care a zis-o cel mai bine:

Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei. (Matei 6:34)

El ar trebui sa stie. El este Autorul povestii noastre. Si El a scris deja ultimul capitol.

(din Calmul din mijlocul furtunii, de Max Lucado)

 

Stai linistit, suflete

Pentru ce te mahnesti, suflete, si gemi inlauntrul meu? Nadajduieste in Dumnezeu, caci iarasi Il voi lauda; El este mantuirea mea si Dumnezeul meu. (Psalmul 42:5)

Opriti-va si sa stiti ca Eu sunt Dumnezeu.. (Psalmul 46:10)

Stai linistit, suflete al meu, caci Domnul e aproape;
Poarta rabdator crucea suferintelor tale.
Lasa-L pe Domnul sa te calauzeasca-n grija Lui.
Orice-ar veni asupra-ti, El ramane credincios.
Stai linistit, suflete al meu, caci Prietenul tau cel mai bun,
Prietenul ceresc te va purta prin spini la sfarsitul glorios.

Stai linistit, suflete al meu, Dumnezeul tau – fii sigur -
Te va calauzi si maine, asa cum te-a calauzit ieri.
Nu lasa ca speranta si increderea ta sa sovaie;
Tot ce acum este necunoscut, va straluci limpede intr-o zi.
Stai linistit, suflete al meu, valurile si vanturile
Nu au uitat vocea poruncitoare a Domnului pe pamant.

Stai linistit, suflete al meu, in curand va veni ziua
Cand vom sta vesnic in prezenta Lui,
Cand deznadejdile, durerea si teama vor dispare,
Cand vom uita de durere, si bucuria dragostei va renaste.
Stai linistit, suflete, vine o zi cand lacrimile vor seca,
Atunci vom avea parte, in sfarsit, de nesfarsite bucurii.

(Be still, my soul – Katharina A. D. von Schlegel)

(preluat din cartea Strigatele inimii, de Ravi Zacharias, pag 75)