Era odata un om care locuia intr-un sat mic. Desi era sarac, era invidiat de toti, pentru ca avea un cal alb foarte frumos. Chiar si regele ravnea la comoara lui. Un asemenea cal nu mai fusese vazut – asa ii era splendoarea, maiestatea, puterea.
Oamenii i-au oferit preturi fabuloase pentru bidiviu, dar batranul a refuzat. “Calul acesta nu este un cal pentru mine”, le spunea el. “Este o persoana. Cum ai putea sa vinzi o persoana? El este un prieten, nu o posesiune. Cum ai putea sa vinzi un prieten?”. Omul era sarac, iar tentatia era mare. Dar totusi, nu a vandut calul.
Intr-o dimineata a observat ca frumosul cal nu mai era in grajd. Tot satul a venit sa il vada. “Batran nerod”, l-au batjocorit ei, “noi ti-am spus ca cineva iti va fura calul. Te-am avertizat ca vei fi jefuit. Esti atat de sarac. Cum de te-ai putut gandi ca vei putea proteja un animal asa de pretios? Era mai bine sa il fi vandut. Ai fi putut obtine orice pret ti-ai fi dorit. Nici o suma nu ar fi fost prea mare. Acum, calul a disparut, si tu ai fost blestemat cu ghinion.”
Batranul a raspuns: “Nu vorbiti asa repede. Spuneti doar ca nu mai este calul in grajd. Asta este tot ce stim; restul sunt doar pareri. Daca am fost blestemat sau nu, cum puteti sti? Cum puteti sa judecati?”
Oamenii au ripostat: “Nu ne fa sa parem prosti! E adevarat ca nu suntem filozofi, dar nu e nevoie de multa filozofie. Chiar faptul ca ti-a disparut calul reprezinta un blestem.”
Batranul a vorbit din nou. “Tot ce stiu eu, este ca grajdul e gol, si calul a disparut. In rest, nu stiu nimic. Nu pot spune daca este un blestem sau o binecuvantare. Tot ce pot vedea este un fragment. Cine poate spune ce va urma?”.
Satenii au inceput sa rada. Ei credeau ca batranul este nebun. Intotdeauna crezusera asta; daca nu ar fi fost, ar fi vandut calul si ar fi trait din banii aceia. Dar, in schimb, el era un taietor de lemne sarac, un om batran care inca taia lemne, le tara afara din padure si le vindea. Traia de pe o zi pe alta in chin si saracie. Acum s-a dovedit ca, intr-adevar, era un nerod.
Dupa cincisprezece zile, calul s-a intors. Nu fusese furat; fugise in padure. Nu numai ca s-a intors, dar a adus alti doisprezece cai salbatici impreuna cu el. Din nou, satenii s-au adunat in jurul taietorului de lemne spunand: “Batrane, aveai dreptate, iar noi greseam.Ceea ce noi credeam ca este un blestem, de fapt era o binecuvantare. Te rugam sa ne ierti.”
Batranul a raspuns: “Din nou, mergeti prea departe. Spuneti doar ca mi s-a intors calul. Afirmati doar ca inca doisprezece cai au venit impreuna cu el, dar nu va pripiti sa judecati. De unde sa stiti daca este o binecuvantare sau nu? Voi vedeti doar un fragment. Din moment ce nu stiti toata povestea, cum puteti judeca? Cititi doar o pagina dintr-o carte. Puteti sti intreaga carte? Cititi doar un cuvant dintr-o fraza. Puteti intelege intreaga fraza?
Viata este atat de vasta, si totusi, voi judecati toata viata dupa o singura pagina, sau dupa un singur cuvant. Tot ce aveti este un fragment! Nu spuneti ca asta este o binecuvantare. Nimeni nu stie. Sunt multumit cu ce stiu. Si nu ma deranjeaza ceea ce nu stiu.”
“Poate ca batranul are dreptate,” si-au spus unul altuia. Asa ca nu au spus prea multe. Dar in adancul lor, stiau ca el gresea. Stiau ca era o binecuvantare. Doisprezece cai salbatici s-au intors cu un singur cal. Cu putina munca, animalele puteau fi imblanzite, antrenate si vandute pe bani multi.
Batranul avea un fiu, un singur fiu. Tanarul a inceput sa dreseze caii salbatici. Dupa cateva zile, el a cazut de pe un cal si si-a rupt ambele picioare. Din nou, satenii s-au strans in jurul batranului si si-au dat cu parerea.
“Ai avut dreptate,” au spus ei. “Ai demonstrat ca ai avut dreptate. Cei doisprezece cai nu erau o binecuvantare. Erau un blestem. Singurul tau fiu si-a rupt picioarele, si acum la batranete nu ai pe nimeni sa te ajute. Acum esti mai sarac ca niciodata.”
Batranul a vorbit din nou. “Voi, oamenilor, sunteti obsedati in a judeca. Nu mergeti asa departe. Spuneti doar ca fiul meu si-a rupt picioarele. Cine stie daca este o binecuvatare sau un blestem? Nimeni nu stie. Avem doar un fragment. Viata vine in fragmente.”
Si s-a intamplat ca dupa cateva zile tara a intrat in razboi impotriva unei tari vecine. Toti barbatii tineri din sat au fost recrutati in armata. Doar fiul batranului a fost scutit, pentru ca era ranit. Inca o data, oamenii s-au strans in jurul batranului, plangand si tipand, pentru ca fiii lor fusesera luati. Erau putine sanse ca ei sa se intoarca. Dusmanul era puternic, si razboiul se anunta sa fie o lupta in zadar. Urmau sa nu isi mai vada fiii niciodata.
“Aveai dreptate, batrane.”, au plans ei. “Dumnezeu stie ca aveai dreptate. Asta o dovedeste. Accidentul fiului tau a fost o binecuvantare. Or fi rupte picioarele lui, dar macar el a ramas cu tine. Fiii nostri au plecat pentru totdeauna.”
Batranul a vorbit din nou. “Este imposibil de vorbit cu voi. Intotdeauna trageti concluzii. Nimeni nu stie. Spuneti doar asta: fiii vostri au trebuit sa plece la razboi, pe cand fiul meu nu. Nimeni nu stie daca este o binecuvantare sau un blestem. Nimeni nu este suficient de intelept sa stie. Doar Dumnezeu stie.”
Nu stiu de unde a invatat taietorul de lemne sa aiba atata rabdare. Poate de la un alt taietor de lemne din Galileea. Pentru ca Tamplarul este acela care a zis-o cel mai bine:
Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei. (Matei 6:34)
El ar trebui sa stie. El este Autorul povestii noastre. Si El a scris deja ultimul capitol.
(din Calmul din mijlocul furtunii, de Max Lucado)
